CLASICI GERMANI - O mică antologie în traducerea lui Christian W. Schenk
CLASICI GERMANI - O mică antologie în traducerea lui
Christian W. Schenk
JOHANN WOLFGANG GOETHE 1749-1832
CĂUTĂTORUL DE COMORI
Punga goală, rană-n suflet,
Îmi târăsc ursita vremii.
Sărăcia-i răul lumii,
Bogăția-i al ei bun!
Ca durerile să-mi vindec
Vrui să caut comori; deci cată
Sufletul să-mi iei drept plată!
Aș-am scris cu sânge jun.
Cercuri, cercuri, rotocoale,
Focuri am aprins în iarbă,
Vrăji în oase-am pus să ardă.
Scopul vrăjii fu atins.
Începui din tina moale
Bulgări să desprind turbat
De pe locul arătat.
Bezna nopții s-a întins.
Și văzui în depărtare
O lumină ca din stele,
Mai departe, după ele
Chiar când miez de noapte fu.
Sori răsar ce stai să numeri
Într-un vas purtat pe umeri
De un tânăr ce-mi zâmbi -
Ochi curați, blândă făptură
Strălucea în miez de noapte;
Plin de-a gândurilor șoapte
Profană imperiul meu.
Mă gândi deodat' la toate
Cât se par, că nu se poate
A fi el duhul cel rău.
- Bea curaj vieții curate!
Atunci prinzi căutătura
Care-ti dă învățătura
Tu aici să nu te-ntorci!
Nu căta comori visate,
Ziua muncă, seara lume,
Luni amare, chefuri bune,
Caieru-ţi așa să-l torci
ARIEL
din Faust
Când de petale cad o ploaie
De primăvară timpuriu,
Când holda verde-n spic dezdoaie
Surâs de lan spre tot ce-i viu,
Atunci, o Geniu! Mii de zâne
Împart norocul tuturor.
Chiar de-i hain sau dacă sfânt e
Se-ndur de orice muritor.
MĂGARUL ŞI
HARPA
Măgaru-n-tr-o poiană o harfă a găsit
Și cu copita coarda, afon, el a ciupit.
- Ce mândru sunet, Doamne, aud și mă-nfior,
Ce rău îmi pare, zise, că sunt neștiutor...
De aș fi, zău, un maestru în ale a cânta
Cu cântecele mele o lume aș fermeca!
Morala:
La fel și între oameni, talente "minunate"
Se sting fără de nume, ba chiar și ofensate...
RAPSODUL
- Ce aud așa fierbinte
Răsunând afar' pe pod?
Cântecul lăsați să intre
Să gustăm din al său rod.
Craiul cheamă, pajul fuge,
Pajul vine, craiul zice:
- Vreau să intre-acel rapsod!
- Cinste nobili de castele,
Cinste doamnelor de lume,
Mândru cer tu, zeci de stele
Cine știe al vostru nume?
Ochii închideți, nu e timp
În sala asta de Olimp
Să caști gura la stele.
Cu ochii-nchişi, cu grai nespus
De blând, cântă-n sala regală.
Bărbații, dârji, privesc în sus,
Frumoasele în poală.
Cum cântul craiului plăcu
Bătrânului rapsod dădu
Un lanț de aur drept plată:
- Nu, lanț de aur să nu-mi dai,
Dă-l nobililor care
Cu spada-n mână, mândre crai,
Veghează la hotare,
Dă-l cancelarului ce-l ai
Să-l ducă falnic cu alai
Grămezilor ce are.
Eu cânt ca pasărea în vânt
Ce-n ramuri e regină,
Pe lângă cântul care-l cânt
Aurul e doar rugină.
De pot să rog, vă rog ceva,
Din vinul vostru a-mi turna
Această cupă plină.
Ia cupa-n mâini și însetat
El bea vinul regesc.
- Ferice unde acest dat
E-un dar mult prea firesc.
Când vă e bin' cu adevărat
Gândiți că vă privesc
Și mulțumiți lui Dumnezeu
De clipa cântecului meu
Cum eu vă mulțumesc.
REGELE IELELOR
Cine trece călare haihui
Prin noapte? E tatăl cu fiul lui;
Îl ține în brațe și stropii îl scald,
Cu pieptul îi ține copilului cald.
- Băiatul meu tu fruntea ți-o drege.
- Privește tată al Ielelor rege
Coroana-i sclipește lumină nebună.
- O nu copile, e ceața sub lună.
- Copile, copile tu vino cu mine,
În lume pierdut fii și nimeni de tine
Nu ști-va. A mea împărăție
Va fi a ta doar, ți-o dau numai ție!
- Tu tată, n-auzi glasuri șoptite
Nici regele care atâtea-mi promite?
- Nu-ți fie teamă, nimic nu se aude
Doar vântul ce bate în ramure ude.
- Copile, copile tu vino, te-aștept
Și fetele mele te-or strânge la piept,
O joacă va fi a lor nebunie
Și cântecele toate le-or da numai ție.
- Privește tată, ieșite din val
Fetele regelui blânde-s pe mal.
- Băiete, băiete nu văd nici o fată
Decât două sălcii ieșite din apă.
- Sunt regele tău și tu vi cu mine
Că vrei ori că nu vrei, ascultă-mă bine!
- Tată! O tată! Vino-n pădure
Regele ielelor vrea să mă fure.
Tatăl nebun în oarba-i durere
Gonește roibul după putere,
Ajunge la poartă cu-n ultim efort
Dar brațele sale copilu-l țin mort.
PROMETEU
Acoperă-ți cerul Zeus
cu pâclă de nori
și exersează, asemenea copilului care
lovește scaieții cu bățul,
pe stejari și creste de munți.
Dar pământul meu
trebuie să-l lași în pace
și coliba mea
pe care nu tu ai construit-o,
și vatra mea,
și jarul acesta
pentru care mă invidiezi.
Nu cunosc nimic mai sărac
sub soare decât voi, Dumnezei!
Vă întrețineți lamentabil
din jertfele
suflării celor ce se roagă
majestăților voastre,
și v-ar lipsi dacă n-ar fi
copii și cerșetori nebuni
plini de speranțe.
Când eram copil
și nu știam pe unde s-o apuc
întorceam ochii rătăciți
către soare de parcă acolo
ar fi existat
o ureche să-mi audă tânguirea,
o inimă ca a mea
să-i fie milă de cel asuprit.
Cine m-a ajutat
contra trufiei Titanilor?
Cine m-a salvat de la moarte,
din sclavie?
N-ai împlinit tu toate singură
inimă înflăcărată?
Și arzi tânără și bună
chiar înșelată uneori?
Să-i dau mulțumire de salvare
Celui adormit de sus?
Eu să te venerez?!
Pentru ce?
Ai alinat durerile
vreunui nevoiaș?
Ai secat lacrimile
vreunui îngrozit?
Nu m-a făcut bărbat
atotputernicul timp
și soarta eternă,
stăpânii mei și ai tăi?
Credeai cumva
că am să urăsc viața,
că mă voi refugia în deșert
pentru că nu toate
visurile-n floare s-au copt?
Aici stau eu și formez oameni
după chipul meu,
o generație care să-mi semene,
pentru a suferii, pentru a plânge,
pentru a savura
și a se bucura
și a nu te lua în seamă
cum nu te iau nici eu!
Din "XAMEN XENIEN"
Ți-ai pierdut averea, ai pierdut ceva,
Judeci cu iuțeală iar o vei avea,
Ți-ai pierdut onoarea, ai pierdut mai mult,
De-ți câștigi iar cinstea și eu te ascult,
Ți-ai pierdut curajul, totul ai pierdut
Și-ar fi fost mai bine nu te-i fi născut.
AL DRUMEȚULUI
CÂNT DE NOAPTE
Peste toate piscurile
E tăcere
Pe toate vârfurile
Abia o adiere
Străbătu;
Păsările în pădure tac.
Așteaptă! În acest veac
Te vei odihni și tu.
CĂTRE SULEIKA*
- din divanul de est-vest -
În parfum te vreau eu toată,
Bucurii să ai din plin,
Mii de trandafiri deodată
Cum răsar așa declin.
Ca flaconul tău ce-ngână
Tot parfumu-mbătător
Să-l pot ține-n a mea mănă
Nu-mi ajunge lumea lor.
Lumea lor, iubire plină,
Umplu un întreg pocal,
Sufletele fără vină
Poartă cântece pe val.
Când prin noi plăcerea-nvie
Nu ne doare cerul sur?
N-a frânt suflete o mie
Cu războaiele-i Temur?*
_____________
*Suleika (nume
Arab) folosit de Goethe în amintirea dragostei lui din tinerețe din Frankfurt
pe Main, Mariane von Willemer (1784-1860), în “Divanul de est-vest.
*Temür ibn Taraghai Barlas (Turcă = “Fier” - 1336-1405), conducător și luptător pentru răspândirea
islamului în Asia Centrală.
În așa numita luptă, împotriva chinejilor,
pentru “parfumul eteric” (extras din trandafiri) în anii 1404/1405, după un
măcel cumplit, și-a pierdut viața.
RECENZENTUL
Veni odat-un tip la masă
Și l-am primit cu bine-n casă;
L-am ospătat pe-ndestulate
Pân’ s-a umflat pe săturate,
Desert i-am, chiar prea destul,
Și-abia că îl văzu sătul
Cu dracul s-a dus la vecin
Și-acolo mă bârfi hain:
“Că supa nu avea legume,
Friptura rea, vin fără nume...”
Păi să-l ia dracu drept patent,
Ucideți-l, că-i recenzent!
IPOHONDRUL
Să ia dracu-ntreaga lume!
Îți vine să-ți iei câmpii!
De-ceea, vezi, m-am hotărât
Să nu mai văd pe nimeni,
Las lumea-ntreagă-n seamă ei,
Și dracului o las!
Dar cum zăresc iarăși un om
Îl îndrăgesc din nou.
PRIMA PIERDERE
Ah, cine poate readuce
Ziua dragostei dintâi,
Ah, cine aduce doar o oră
Din frumosul timp ‘napoi!
Singur îmi hrănesc durerea
Cu-amăgiri ce vin tot noi
Să-mi jelesc norocul dus.
Ah, cine poate readuce
Zilele care-au apus!
LĂSAȚI-MĂ SĂ
PLÂNG
Lăsați-mă să plâng de noapte-ncercuit,
În pustiul fără margini,
Cămilele se odihnesc, deasemeni cei ce-i mână,
Armeanul se deșteaptă socotind încet;
Eu, lângă el însă număr distanța
Ce mă desparte de Suleika și-mi tot repet
Acele ocolișuri lungi de drum.
Lăsați-mă să plâng! Nu-i o rușine.
Bărbații care plâng îmi plac.
Achille nu plânse după Brizea
Și Xerxes după oastea-i neînfrântă?
După sinucigașa dragoste
nu plânse Alexandru?
Lăsați-mă să plâng!
Lacrima deșertului dă viață;
Și iată, înverzește.
APROAPE DE
IUBITĂ
La tine mă gândesc când soarele-mi apare
Din mări strălucitoare;
La tine mă gândesc când luna privitoare
Pictează pe izvoare.
Te văd pe tine când pe poteci îndepărtate
Praful se ridică;
În noaptea adâncă când pe poduri depărtate
Drumețul stă nițică.
Te-aud pe tine când valul în mare
În deplina-i pace.
Pe luncă merg s-auscult a liniștei ardoare
Cânt totul tace.
La tine sunt, privind în depărtare
Aproape sunt de tine!
Soare apune, ies stele din izvoare
De-ai fi la mine!
DRAGOSTE
NELINIȘTITĂ
Prin zăpadă și prin ploaie,
Peste vânturi și puhoaie,
Prin neguri de greoaie!
Tot mai departe, plin de putere!
Fără odihnă, chiar prin durere
Spre tine mă duce-a iubirii putere,
Bucurii să suport
Al vieții resort
Din inimi spre inimă
Iubirea s-o port,
Iubirea m-animă.
Cum - să fug de cele dure?
Să fug spre pădure?
Totul degeaba!
Coroana și graba
Noroc fără atu,
Iubirea ești tu!
CUNOȘTI TU
ȚARA
Cunoști tu țara unde lămâii înfloresc
În adâncimi de frunze-ngălbenesc,
Un vânt ușor din cer albastru adie,
Mirta-i tăcută și dafinii te-mbie?
Cunoști tu țara?
Acolo, înspre colo
Iubite vreau să merg cu tine.
Cunoști tu casa? Pe colonade-i un acoperiș.
Străluce sala, odăile-i sunt ca un luminiș,
De marmură statui ce stau și mă privesc:
Sărman copil, ce ți-au făcut? Te jeluiesc -
Cunoști tu casa?
Acolo, înspre colo
Tu protector, cu tine vreau să locuiesc.
Cunoști tu muntele și podul plin de nori?
Catâru-și caută drumul prin vâltori.
În peșteri locuiesc a zmeilor copii.
Se prăbușește stânca în vecii.
Tu muntele-l cunoști?
Înspre acolo suntem mergători.
FRIEDRICH SCHILLER 1759-1805
CHEZĂŞIA
La Dionis tiranul se strecoară
Moros cu un pumnal sub mantă;
Zbirii îl prind însă în bantă.
- Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară
Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.
- Să scap orașul nostru de un tiran feroce!
- Pedeapsa ta să fie țintirea-n laț pe cruce.
- Eu sunt - zise Moros - să mor pregătit
Căci viața nu-i viață de mila-ți mi-o-nchină.
Te rog însă, dacă ai inimă creștină,
Trei zile să-mi dai, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Îți las un prieten chezaș în locul meu;
De nu m-oi întoarce dă-l morții, e al tău!
Surâde tiranul cu zâmbet hain,
Tace o clipă apoi îi spune:
- Trei zile îți dau pân' soarele apune
De nu ești aici și timpu-i deplin
Fugind de pedeapsă, de moarte și chin,
Îl dau morții-n cruce cum s-a arvunit
Iar tu vei fi liber căci el a plătit.
El merge la prieten: - Sunt pregătit
A-mi plăti pe cruce toate
Faptele-ntru libertate.
Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e
sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Pân' m-oi întoarce eu, te rog,
Rămâi în locul meu zălog.
Prietenul, tăcut, în brațe-l prinde
Și se predă tiranului orbește
În timp ce Moros drumu-şi pregătește.
Când ziua a treia din zori se desprinde
Soarele, sora e dată. La drum se întinde
Cu frica în suflet să nu întârzie
Sorocul de care atârnă o frăție.
Începe să plouă, puhoaie de apă
Se zbat între maluri și nu contenesc,
Pârâul se umflă, un iad pământesc
Din matca firească a vadului scapă
Şi hordele lumii cu vuiet adapă.
Podul se rupe răcnind destrămat
Şi piere-n adâncuri cu scrâșnet turbat.
Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă
O luntre-n talazuri, pe maluri să-ducă,
Coșmar este totul și el o nălucă.
Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă
Nu contenește, nu-i cer nu e soare,
Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.
Puhoiu-şi sporește pornirea turbată
Și valuri imense pământu-l înec
Ca veșnicul clipei ce-n ore se-ntrec.
Frica îl ține, curaju-l îmbată
Speranța-l împinge în apa-nspumată,
Înoată cu moartea, înoată mereu
Și spere că-n ceruri îl vede un zeu.
Ajunge la mal din milă cerească
Dar pașii pierduți vor timpul să-i fure.
Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure
Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească
De bani și de viață să îl tâlhărească.
Timpul îl mână, tâlharii îl țin,
Oraşu-i departe, sorocu-i deplin.
- Ce vreți - îi întreabă de frică pătruns -
Nu am decât viața, vă rog a-nţelege,
Și ea aparține tiranului rege.
Le vede pornirea și știe răspuns:
În ceată se aruncă și primul ajuns
Cade lovit, alţi doi seceraţi
Iar ceilalţi la fugă o-ntind speriaţi.
Soarele arde, pârjolul îl doare,
Lovit de osteneală genunchii nu-l țiu.
Își cară povara târâș prin pustiu:
- O Doamne! M-ai scos din vâltoare
Din mâna tălhară a crudelor fiare
Şi acuma mă laşi în pustiu părăsit?
De ce-mi iei puterea acum la sfârşit?
Ascultă!... Un clinchet de aramă
Răspunde tăcerii cu sursur aprins,
Ridică privirea şi vede surprins
Izvorul ce curge sfios de pe coamă
De stâncă golaşă. Ajunge în goană
Clipirea de viaţă. Oasele frânte
Şi le odihneşte în undele sfinte.
Soarele aruncă prin pomi raze care
Semeţe-şi întind spulberarea în vânt
Şi nasc umbre, monștrii, pe sterpul pământ.
El vede doi oameni grăbiți pe cărare
Şi vrea să dispară, dar totul îl doare;
Aude unul zicând cum se duce:
- Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.
Frica-i dă aripi şi fuge uitând
Durerile-n oasele frânte.
Oraşul apune în razele crunte
Lucindu-şi creneluri moarte în vânt.
În faţă-i apare sluga, fugind,
Acesta se opreşte de spaimă lovit
Văzându-şi stăpânul şi-i spune-ngrozit:
- Venirea-ţi târzie e stigma de moarte
Ce-l ţine cu clipă ce trece ca-n cleşte,
Deci fugi cât e timp şi nu te opreşte.
Oră de oră prin vise deşarte
Privirea de zare nu vru a-şi desparte,
Tiranul badjocuri în faţă-i aruncă
Dar fruntea speranţei nu i se încruntă.
- De sunt prea târziu şi cerul a vrut
Blestemul a împlini şi să-l pedepsească
Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,
Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut
Că unui prieten cuvânt e vândut,
Să osândească doi în nedreptate
Ş-apoi să creadă în fidelitate.
Soarele apune la porţi când se opreşte
Şi crucea înaltă şi gloata o vede
Ce-şi zgâie ochii. Turbat se repede,
Drum prin mulţime-şi croieşte;
Ajunge sfârşit... dtrigând se opreşte:
- Pe mine m-atârnă pe cruce
Şi lasă-l pe el a se duce!
Tumultul se opreşte şi gloata-i mirată.
În braţe se prind cei doi cu iubire
Şi plâng de durere şi de fericire.
Nu-s ochi fără lacrimi, mulţimea-i mişcată.
Regele află minunea-ntâmplată,
În suflet i se aprinde un strop de omenie
Şi dă poruncă cei doi ca să vie.
Mirat îi admiră de sus, dar învins,
Apoi le vorbește: - Ați reușit
Inima de mi-ați robit,
Credința nu este o vorbă în vânt.
Luați-mă prieten la voi sub legământ,
Al treilea să fiu între voi eu vă rog,
Chezaș până la moarte, tovarăș şi zălog.
FRIEDRICH HÖLDERLIN 1770-1843
NOAPTEA
Salutări, voi umbre de refugiu,
Voi coridoare, ce după mine voi vă odihniți;
Tăcută lună, nu auzi, cum păcătoșii mă pândesc,
Inima-mi încântată de strălucirea ta de perle.
Din lumea-n care nebunii batjocoresc
Pentru a scoate siluete goale,
Fug la voi, nu cei fricoși de strălucirea
Lumii vanitoase, nu! Doar aceia ce virtutea prețuiesc.
Doar aici la tine simt sufletul
Cât de divin va fi odată,
Și bucuriei cărei mii de altare,
Prea multor victime sunt dedicate aici.
Departe sus, deasupra voastră, voi stele,
Merge ea încântată de un zbor de Serafin;
Se uită peste voi cu o privire sfântă,
Pe-al ei pământ, unde sclipind se odihnesc...
O somn de aur, doar inima ce-i mulțumită
Cunoaște a virtuții bucurie,
Doar cel care te simte. - Aici așezi tu slabe brațe,
Cei care ajutoru-ți caută merg tot înainte.
El simte suferința fratelui sărac;
Sărmanul plânge, el plânge cu el;
Destulă alinare! Dar el vorbește,
Domnul și-a dat darul;
Doar mie? Nu, și pentru alții eu trăiesc. -
Nu de mândrie plin, nici din vanitate
Îmbracă pe cel gol și îl hrănește,
El numără a foametei schelete;
Și ca în rai, inima-i se-ncântată.
De viciul sclavilor, așa se odihnește, singur
Și chinuie a conștiinței anxioasă voce,
Iar frica morții el o prăbușește pe ale lor tabere,
În cazul în care pofta în sine deține tija.
Unde desfrâu-și ține singur măsura.
DRUMEȚUL
NOCTURN
Hu! Ciudatul! Cum urlă,
Cum strigătu-i de frică croncăne.
Strangulare - ha! Ai poftă de mortăciune sugrumată,
Tu, strangulator vino, vino.
Uite! el pândește, miroase moartea -
Jur împrejur mulțimea sforăie,
Mulțimea criminalului, el aude, aude, chiar în vis aude,
Eu rătăcesc, Strangulator, dorm, dorm.
ADALBERT VON CHAMISSO 1781- 1838
RUGĂCIUNEA
VĂDUVEI
Bătrâna se scoală cu sfiiciune
Şi-şi spune pătrunsă a ei rugăciune:
O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herțog
Multi ani fără număr, din suflet te rog!
Necazul
te-nvață să rogi.
Stăpânul ce tocmai intrase pe ușă
Crezu că-i nebună și-i spuse: - Mătușă
Eu chiar am trecut afară pe drum
Când rug-auzi. Te rog să-mi spui cum
Necazul
te-nvață să rogi?
Opt vaci am avut, și singuru-mi bun,
Bunicul Domniei și-al nostru stăpân
Luă cele bune la dânsu-n izlaz
Lăsându-mi bordeiul cuprins de necaz.
Necazul
te-nvață să rogi.
Blestemu-mi l-ajunse prin morții-mi copii,
Puțin dup-aceea stăpânul murii.
Părintele vostru urmă al său pas
Și numai trei vite de atunci mi-au rămas.
Necazul
te-nvață să rogi.
Domnul dreptate făcu și-astă dat‘,
Căzu de pe cal murind blestemat,
Dar locu-i luata-ți și atuncea din trei
O vită-mi rămase, ce drept să mai cei?
Necazul
te-nvață să rogi.
De vine fiul urmându-l pe tată
Îmi ia de pe suflet și ultima vacă.
O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herțog
Multi ani fără număr, din suflet te rog.
Necazul
te-nvață să rogi.
LUDWIG UHLAND1787-1862
BLESTEMUL BARDULUI
A fost odată-n vremuri, departe, un palat
Ce strălucea-n întinsuri pe-o țară-n lung şi-n lat,
Jur împrejur grădini, fântâni țâșnind mereu
Din gura lor de aur sclipiri de curcubeu.
Acolo un mândru rege, victorios, bogat,
Stătea pe tronu-i falnic palid şi-ngândurat.
Gândirea-i era spaimă, ochii-i erau calici
Cuvântu-i era sânge iar vorbele lui bici.
Doi cântăreți odată veniră la palat,
Unul cărunt de plete, altul cu aur buclat.
Bătrânul sta cu harfa pe-un cal împodobit
Iar tânăru-i tovarăș pășea neprihănit.
Bătrânul bard îi spuse: - Fii pregătit acum
Să cânți tot ce-i mai dulce, să cânți tot ce-i mai bun,
Plăcerea și durerea tu strângeți-le-n piept
Să-l îmblânzim pe rege, să-l facem înțelept.
În sala ce înaltă ajunseră cei doi,
Regele sta pe tronu-i, regina dinapoi,
El falnic sta pe tronu-i ca nordica lumină,
Ea strălucind sub boltă era de farmec plină.
Moșneagul doar atinse cu degetele struna
Că valuri unduioase se adunau întruna
Și limpede ca cerul al tânărului glas
Se împletea cu basul bătrânului Pegas.
Cântară primăvara, credința și iubirea
Și libertatea demnă, frumosul și cinstirea,
Cântară tot ce-i dulce; mai tare, mai molcom,
Cântară tot ce-nalță inima unui om.
Curtenii-n cerc pierd firul batjocurii din jur,
Războinicii se-nmoaie sub acest cântec pur,
Regina fermecată din pieptu-i a desprins
Un trandafir pe care poeților l-a-ntins.
- Voi mi-ați sedus poporul, acum femeia-mi vreți?
Strigă turbatul rege acelor cântăreți
Apoi aruncă spada în tânărul piept care
Își seacă vraja vieții-n a sângelui izvoare.
Și ca de o furtună se-mprăștie o lume.
Flăcăul își dă duhul în brațele bătrâne
Ce-l învelesc în mantă, îl leagă drept pe cal
Și-l scoate afară-n curte ca într-un ritual.
Dar colo-n fața porții bătrânul se oprește
Și preț a mii de harfe el harfa și-o zdrobește
De marmora coloanei, apoi strigă turbat;
Se zbuciumă castelul de glas înfiorat.
"- Blestem voi săli mărețe să nu vă sune cânt
De coarde, nici glas tânăr până veți fi pământ,
Suspine doar și gemet și pas timid de sclav,
Stafia răzbunării vă calce-n pas gângav.
Vai voi grădini bogate, priviți fața-i de mort,
Priviți obrazu-i tânăr ce-n palmele-mi îl port,
Să veștejiți ca dânsul, izvoare să vă sece,
Să vă-mpietriți pustiul prin timpul care trece.
Tu ucigaș, blestemul toți barzilor din lume
Pogoare pe strâmteţea plăpândului tău nume,
Să nu-ți găsești coroana renumelui etern,
Să fi un ultim răcnet uitat ca un blestem."
Bătrânul strigă, cerul i-aude disperarea
Și ziduri se dărâmă, coloane-și pierd sfidarea.
O singură coloană mai stă doar într-o rână
Dând semn ce a fost acolo, ce n-a fost să rămână.
În jur doar piatră arsă, nici pomi, nici o alee,
Nici regele cântat nu-i în rând de epopee;
Uitarea se-ntețește, nu-i pasă nimănui.
Așa-mplinii destinul blestemul bardului!
CREDINŢĂ DE PRIMĂVARĂ
Mirosul teilor s-a deșteptat,
Foșnesc și țes înverșunat,
Creează totu-n colțurile toate.
O sunet nou, proaspăt parfum!
Nu-ți fie teamă inimă acum
Căci vremurile sunt bogate!
Frumoasă lumea va mai fi,
Ce-o să mai vină nu poți ști,
Totu-nflorește, totul, toate
Și valea-nedepărtată înflorește:
Nici inima-mi sărmana nu jelește
Căci vremurile sunt bogate.
FATA REGELUI
Fata regelui din Spania
A vrut să-nvețe-un meșteșug
Să coase haine bune și frumoase
Să curețe să spele din belșug.
La prima haină ce a-ncercat
S-o spele cum a vrut
Inelul de pe albul deget
În mare i-a căzut.
Suavă, dulce cum era
Ea începu să plângă,
Tocmai trecea un cavaler
Pe-aproape, lângă strungă.
„Dacă aduc inelul
Din apa cea spestriță
Ce voi primi atuncea?“ -
„Desigur, o guriță“
Se dezbrăcă în grabă
În valuri el pătrunde
Dar când ieși afară
Inelul nu-i niciunde.
A doua oară intră
În apa-nvolburată
Dar și de data asta
Degeaba el îl cată.
A treia ora însă
Îl scoaseră-n coșciug!
Fugii fetița acasă:
„Nu vreau un meșteșug“
BINECUVÂNTATĂ MOARTE
Eu am murit o dată
De dragoste curată;
Înmormântat, deci iată
În brațele-i de fată.
Trezit am fost atuncea
De sărutarea ei;
Și ceru-mi apăruse
Deodat‘ în ochii ei.
SUFERINȚĂ ASCUNSĂ
Durerea mea trăiește în pădure
Dar nu spun nimănui ce simt,
O port prin văile obscure
Prea singuratic și mă mint.
Pe-acolo când va trece cineva
Îmi va găsi nătânga mea durere
Împrăștiată, știu eu, undeva
Timidă și ascunsă de vedere.
De veți vedea odată-n luminiș
Ceva întins și fără pace,
În cel mai nebulos desiș
E suferința mea ce zace.
LAUDĂ PRIMĂVERII
Verde crud și violet,
Ciocârlii și mierle cântă,
Soare plin miros de tei!
Și când cântecu-mi repet
Toate vor ca să te laude
Primăvară în făget!
RUGĂMINTE
Vă rog rapsozi de curte
Ce-atât de sfânt cântați,
Lăsați tonul mai moale,
atât cât existați!
Cine încearcă cu vocale
Un cântec către Dumnezeu
Poate cuprinde și vedea
Că lumea-i groaznică și rea.
HEINRICH HEINE 1797-1856
LORELEY
Eu nu știu ce-i astăzi cu mine
De ce gânduri triste-mi răsfir!
Un basm din vremuri străbune
Îmi fulgeră iar amintiri.
E seară și-n aer plutește
Un ritmic tact de pe Rin,
O stâncă din mijloc sclipește
Sub soarele morții-n declin.
Acolo, pe vârf, minunată,
Stă zâna cu părul bălai,
Își piaptană părul şi cată
Spre maluri din dulcele-i rai.
Un pieptăn de aur o mângâie
Și cântă un cântec vrăjit,
Natura toată reînvie
Și valurile au amuțit.
Pescarul de jos o privește
Vrăjit în al nopții mister.
Totul în jur strălucește
Și el e cu ochii spre cer.
S-a dus pescarul în valuri
Murind într-o lună de mai
Și asta a făcut-o-ntre maluri
Cu cântecul ei Loreley.
MERSUL LUMII
De ai mult primești curând
Și mai multe decât ai.
Ai puțin, atunci să știi,
Ți se ia și ce nu ai.
De nu ai nimic, sărmane,
Lasă-te-ngropat de viu.
Dreptul de-a trăi acela-l
Au doar cei ce-n lume au!
O PUȘLAMA DE
FATĂ
L-era iubirea în zadar,
Ea pușlama și el tâlhar.
Când el numai hoții făcea
Ea sta la pieptu-i și râdea.
Ziua trecea cu chef și joc
Iar noaptea se strângeau cu foc.
L-au prins, și-n lanțuri când era
La geam ea sta și tot râdea.
El o chema: vino la mine
Îmi e atât de dor de tine,
Mi-e atât de dor de gura ta –
Ea da din cap și tot râdea.
L-au spânzurat în zori la șase
La șapte gâdele-l-ngropase
La ora opt ea-n birt stătea
Bea vinul roșu și... râdea.
WILHELM BUSCH 1832-1908
UN MUSCOI
Un muscoi, plin de plăcere,
S-opri p-un fagure de miere,
Își înmuie cu lăcomie
Năsucul în dulcegărie.
Când termină de savurat
El aripa și-a scuturat
Și vru să-și ieie zborul,
Dar îl luă fiorul
Când observă înspăimântat
Că-n miere-i prins piciorul.
Când sta durerea să îl frângă
Muscoiul începu să plângă:
- Ah, cerule! Te rog mă scoate
Din dulcea mea captivitate.
Un bun amic îl observă,
Spuse: - Da, da... și suspină...
BROASCA
ZBURĂTOARE
Dacă cineva cu mare trudă
pe-un copac se urcă-n ciudă,
ca o pasăre clocește
Ăla zău, tare greșește...
LUDWIG FULDA 1862-1939
PARABOLĂ
Îi spuse unui maestru plin de ironie:
"- Ești norocos, în șapte zile scurte
Văd cum tabloul mâna ta învie
Şi-ţi face admirabil vulgul curte".
Zâmbind amar îi spuse maestru-n silă:
"- Privește-mi părul alb și alba-mi față,
Ca eu să pot picta în șapte zile
Acest tablou, mi-a trebuit o viață...
CHRISTIAN MORGENSTERN 1871-1914
NEVĂSTUICA
ESTETICĂ
O nevăstuică
sta pe o pietruică
lângă o răruică.
Știți
de ce?
Mielul lunii
mi-a dezvăluit secretul
confidențial:
Animalul
șmecher
sta doar pentru rimă!
VICE VERSA
Un iepure sta pe-o câmpie
crezând că nimenea nu-l știe.
De vis-a-vis de pe un munte
privind la el cu mâna punte,
sta liniștit lângă un pom
pe brânci culcat însă un om,
ce observat era mereu
la rândul său de Dumnezeu.
LAŢUL DE GARD
Un laț de gard a fost nițel
Cu goluri ca să vezi prin el.
Un arhitect ce l-a văzut
Așa-ntr-o seară, a apărut
Și a luat golul acasă
Făcând din crăpături o casă,
Iar gardul a rămas mahmur
Fără nimic jur împrejur.
Cum gardul n-arăta nicicum
Senatul l-a retras din drum
Iar arhitectul dispăru
În Afri- sau Americu...
RAINER MARIA RILKE 1875 - 1926
ASTA E
DORINȚA
Asta e Dorința: trăirea în mișcare,
să nu ai nici o casă în tot acest răstimp.
Și astea sunt Dorințe: lentă dialogare
cu eternitatea în spațiu și în timp.
Și asta este Viața: când până într-un mâine
singura oră lentă pe piscuri se ridică,
care, zâmbind surorilor crește ca o pâine,
tăcerile pe care Eternei le dedică.
ATÂT DE TÂNĂR
SUNT
Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea ființă,
și în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea cățărătoarei plante zvâcnet,
vreau dorul să se-anine-n cuviință,
De orice armură ființa-mi dezgolesc
să simt cum pieptu-mi se lărgește,
căci este vremea să mă pregătesc
de drumul mării unde-o să găsesc
acele țări spre care mă gonește.
SĂRMANELE
CUVINTE
Sărmanele cuvinte ce suferă flămânde,
și trec neobservate, atâta le iubesc.
Din locul meu le dau culori prea blânde,
înseninându-se zâmbesc și-n mine cresc.
Și firea lor, închisă-n a mea teamă,
se înnoiește-n văzul tuturor;
de cântece n-au fost băgate-n seamă
acum ele pășesc spre al meu cor.
EU SUNT ACASĂ
Eu sunt acasă între zi și vis.
Unde copiii ațipesc, încinși de joacă,
Unde bătrânii seara stau și se înfoacă,
Și vatra luminează locu-nchis.
Eu sunt acasă între zi și vis.
Acolo unde clopotul de seară
adună fetele cu dangătu-i deschis,
lângă fântâna care le veghează.
Și-un tei mi-e pomul preferat;
Și verile tăcute-n sânu-i de abis
Se zbat în ramuri cu un șuierat
Și stau de veghe între zi și vis.
TU VIAȚA NU
TREBUIE S-O-NȚELEGI
Tu viața nu trebuie s-o-nțelegi,
atunci fi-va ea ca o sărbătoare.
Și lasă-te în ea să reculegi
copilăria-n care să dezlegi
comoara florilor ce-ți sunt datoare.
Adună florile într-un buchet,
copilului nu-i vine-n minte.
Din păr el îl desface-ncet,
acolo unde-ar sta șiret,
să deie tinerețile cochet
ȚINUSEM
ÎNGERUL PREA MULT LA MINE
Ținusem îngerul prea mult la mine,
și sărăci în brațele-mi sărmanul
se micșoră iar eu crescu-i spre bine:
mie deodată jalnic deveni aleanul
și el un tremurat plin de suspine.
Pe urmă cerurile înapoi i-am dat, -
Și îmi lăsă apropierea din care dispăru;
El învăță plutirea, eu viața-am re-nvățat,
Noi l-am recunoscut cum el ne cunoscu…
MULTE BACURI
SUNT PE FLUVII
Multe bacuri sunt pe fluvii,
ș-Unul le aduce sigur;
Să-L sărut nu pot căci unii
Vor pleca cu El desigur. -
AFARĂ ERA MAI
Pe scrinul nostru vechi ardeau
Trei lumânări spre cerul sfânt;
Mama și moartea-ncet vorbeau,
Iar glasul ei domol s-a frânt.
Și cum stam mic și în tăcere,
nu ajunsesem țara de zăcere
care pe mama o umplea de frică și durere,
nu ajunsesem decât până la pat,
doar palida ei mână am apucat
care cu drag m-a binecuvântat.
Dar tatăl, rănit de nebunie pură,
m-a ridicat pană la a mamei gură,
ce binecuvântarea ei mi-a dat.
MARIA, TU
PLÂNGI
Maria,
tu plângi, - știu.
Aș vrea și eu să plâng
la prețul tău.
Cu fruntea pe pietre, nătâng
Vreau să plâng...
Mâinile tale fierbinți, le știu;
Dacă aș pune clape de clavir sub tine,
atunci o melodie suavă ți-ar rămâne.
Dar ceasul moare fără moștenire...
MI-E ATÂT DE
FRICĂ
De-a oamenilor vorbă mi-e atât de frică.
Ei totul spun atât de evident:
Asta e casă, ăsta-i câine violent,
aici este-nceputul și-acolo sfârșitul se ridică.
Mi-e frică și de gândul lor și de batjocură mereu
ei știu tot ce va fi și tot ce-a fost;
și orice munte lor le pare fără rost;
grădina binelui și-al răului vecină e cu Dumnezeu.
Vreau să mă lupt, vreau să le spun: lăsați-le știute.
Îmi place să aud cum lucrurile cântă.
Voi le atingeți: ele sunt nemișcate, mute.
Voi omorâți întreaga vrajă sfântă.
INTRARE
Oricine-ai fi: tu seara ieși afară
din cameră, unde tu totul știi;
casa ți-e ultima povară:
oricine-ai fi.
Cu ochii obosiți ce-abia mai pot
Cuprinde tocitul prag pentru eliberare,
în fața lui ridici copacul negru tot
și-l pui mlădiu și singur cerului altare.
Și lumea ai creat. Și ea e mare,
ca un cuvânt ce pârguie în pace.
Și cum voința ta-nțelege sensuri rare,
ea lasă tandru ochii tăi să plece...
MIREASA
Cheamă-mă, iubitule, cheamă-mă tare!
Nu-ți lăsa mireasa la fereastră așteptând.
Pe aleea vechilor platani, visând
seara nu mai păzește:
veștejește.
Și de nu vii în casa înnoptată
Cu glasul tău să mă încui,
atunci din mâna mea deodată
voi revărsa albastra întristată
peste grădini, haihui…
CINA CEA DE
TAINĂ
Sau strâns în jurul lui confuzi, mirați,
el ce se-nchide ca un înțelept
și se retrage dintre cei intrați
și curge peste ei străin și drept.
Singurătatea veche vine peste el,
cea care l-a crescut în faptele-i profunde;
va trece prin păduri, fidel,
cei ce-L iubesc de fața Lui se vor ascunde.
La ultima lui masă i-a chemat
și (ca o pușcătură ce-alung-un mielușel
tremurând) gonește mâini din pâinea ce le-a dat
cu-al său cuvânt: ei zboară înspre el;
ei flutură neputincioși pe masa de onoare
și căută o ieșire. El însă
este peste tot ca un apus de soare.
PONT DU
CARROUSEL
Omul cel orb ce stă pe-o punte,
sur ca o piatră de hotar fără de nume,
el poate este doar un fapt, anume
din depărtări spre stele să le-nfrunte
adâncul lin, tăcut centru de constelații
căci totu-n juru-i prins de oscilații.
Neprihănitul este el care stă drept
la încâlcite drumuri pus să steie;
intrarea-ntunecată să încheie
neserioasei lumi, Preaînțelept.
SINGURĂTATE
Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în șiroaie
din șesuri depărtate și-n șuvoaie
urcă spre cerul plin și uriaș.
Și-abia din ceruri cade pe oraș.
Și plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreaptă,
și trupuri ce și-au devenit străine
frustrați și triști stau seara să-i despartă;
și oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânși sunt împreună să se culce:
Atunci singurătatea-n fluvii curge...
ZI DE TOAMNĂ
Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Așterne-ți umbra pe cadranele solare,
și pe ogoare lasă vântu-n voie,
Și poruncește fructelor să-și țină rodul plin;
mai dă-le două zile lungi Mediterane
ca să alunge gusturi diafane
din struguri dulci în greul vin.
Cine acum casă nu are, nu-și mai face,
cine acum e singur, singur o să fie,
va sta veghind, citind, scrisori va scrie
și pe alei va rătăci fără de pace
pe când neliniștite frunze adie.
EPIGRAF UNEI
TINERE FETE
Ne mai amintim.
De parc-a fost odată
și toate ce din nou o să mai fie.
Ca și lămâii cruzi purtai sânii de fată
de a lui sânge clocotind legată.
- Acelui zeu.
Acel refugiat
acela ce răsfață sânii de fecioară.
Dulce ș-aprins ca visul tău curat
umbrindu-ți tinerețea preacurat
și aplecat ca geana-ți stinsă în afară.
TOAMNĂ
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parc-ar ofili grădini în ceruri;
și cad cu dezmințite gesturi.
Și-n nopți cade pământul greu de tot
din toate stelele-n singurătate în potop.
Noi toți cădem. Și mâna asta cade.
Și uite cealaltă: ce singură ea șade.
Și totuși este Unul care ține
Căderea asta-n mâinile lu fine.
ANTICIPARE
Sunt ca un steag înconjurat de vânturi ce vuiesc.
Presimt cum bat, cum vin, vreau să trăiesc,
în timp ce lucrurile jos încă mai stau:
domoale ușile se-nchid, vetrele sunt liniștite;
ferestrele nu tremură, iar greutățile sunt prăfuite.
Cunosc furtunile și-s agitat ca mări răzvrătite
Și mă întind și cad în mine
și mă arunc și singur sunt
în marea-nvolburată.
ORĂ SERIOASĂ
Cine acum plânge undeva în lume,
fără motiv plânge în lume,
mă plânge pe mine.
Cine acum râde undeva în noapte,
fără nici un motiv râde în noapte,
râde de mine.
Cine acum se duce undeva în lume,
fără motiv se duce în lume,
se duce la mine.
Cine acum moare undeva în lume,
pentru nici un motiv moare în lume:
se uită la mine.
FINAL
Moartea e mare.
Noi suntem ale ei
râzânde guri.
Când în mijlocul vieții
ne credem,
ea îndrăznește între noi
să plângă.
ÎMI TRĂIESC
VIAȚA ÎN INELE CE CRESC
Îmi trăiesc viața în inele ce cresc,
ce peste lucruri se întind.
Ultimul cerc nu îl mai împlinesc,
dar vreau să îl sporesc.
Rotesc în jurul lui Dumnezeu, în jurul vechiului turn,
rotesc de milenii, îmi pare;
și nu știu încă: Sunt o furtună, sunt un șoim
sau doar un cântec mare.
AM MULȚI
FRAȚI ÎN SUTANE
Am mulți frați în sutane
în sud, unde în mănăstiri lauri cresc.
Eu știu cum ei Madone zugrăvesc
cu visul tineri Tițiani privesc
prin care Domnul va intra-n saloane.
Dar, pe măsură ce mă înclin în mine:
Domnul mi-e-ntunecat și-i ca o țesătură
de rădăcini ce beau tăcute seva.
Eu mă înalț din dulcea Lui căldură,
mai mult nu știu, căci ramurile mele
adânc se odihnesc și-n vânt adie.
TU, VECINE
DUMNEZEU
Tu, vecine Dumnezeu, când uneori
în noaptea lungă eu de tulbur cu a mea bătaie
e că-ți aud răsuflu-ți rareori
și știu: Ești singur în odaie.
Când îți dorești ceva, nu-i nimeni pentru tine
să-ntindă un pahar să bei:
Ascult mereu. Dăm doar un singur semn.
Îți sunt aproape.
Doar un perete-ngust, întâmplător, ce ne desparte
e între noi; căci s-ar putea să fie:
Chemarea gurii tale, alei mele, de departe -
și el se prăbușește făr’ să știe
lipsit de zgomot, mut.
E construit din ale tale chipuri.
Tablourile tale îți stau ca nume-n seamă.
Și când luminile odată mă cunosc
eu, în adâncul meu, te recunosc,
ca strălucire risipită pe o ramă.
Și simțurile mele-n grabă amorțite
Sunt fără țară și de tine despărțite.
EU TE GĂSESC
ÎN LUCRURILE TOATE
Eu te găsesc în lucrurile toate,
cărora li-s bun și frate-mi ești;
Ca o sămânță, te aprinzi și poate
în cele mari, mare te dăruiești.
Acesta-i jocul forței cea adevărate,
trece slujind prin lucrurile toate:
crescând în rădăcini, în trunchiuri piere
și-n vârfuri, pare-o înviere.
CÂND VOI
MURI, TU DOAMNE CE VEI FACE
Când voi muri, tu Doamne, ce vei face?
Îți sunt ulciorul (de-n cioburi m-aș preface?)
Și băutura-ți sunt (de m-aș strica îți place?)
Îți sunt vestmântul ce va să te-mbrace,
cu mine sensul tău dispare.
Dacă m-am dus n-ai casă-n care
cuvinte să te-ndemne cu ardoare.
Din ostenitele-ți picioare-ți cad mereu
sandalele de catifea ce îți sunt eu.
Mantaua ce o porți ți se desprinde.
Privirea ta ce-o simt pe-al meu obraz
atât de caldă o primesc, ce-n orice caz
mă va urma și căuta cu mult necaz -
va pune pietre reci în poala care
le va purta înspre apus de soare.
Ce ai să faci, tu Doamne? Mi-este teamă.
LUMINA
OCHILOR DE-MI STINGI
Lumina ochilor de-mi stingi: te pot vedea
urechile de mi le-astupi: te-aud în mine,
fără picioare pot merge către tine,
și fără gură, te pot implora.
Frânge-mi brațele, te pot cuprinde
cu inima ca și c-o mână,
oprește-mi inima și creieru-mi va bate,
iar de-mi arunci în creier foc,
pe sânge te-oi purta mereu.
TU EȘTI
URMAȘUL
Tu ești urmașul.
Fiii sunt urmașii,
căci tații mor.
Fiii stau și înfloresc.
Tu ești urmașul: -
TOȚI CEI CARE
TE CAUTĂ TE ÎNCEARCĂ
Toți care Te caută Te încearcă.
Și cei ce te găsesc, te leagă
De chipuri și de gesturi.
Eu însă vreau să te-nțeleg
cum te-nțelege tina;
cu pârguirea mea
împărăția-ți
pârguiește.
Nu-ți cer deșertăciuni,
ca să te dovedești.
Eu știu timpul
Se numește altfel
decât tine.
De dragul meu să nu faci o minune.
Dă legilor ce ai dreptate,
care din tată-n fiu
sunt la vedere.
JOACHIM RINGELNATZ 1883-1934
ÎN PARC
O căprioară sta lângă un copăcel
Liniștită și transfigurată, ca în vis.
Era la ora unsprezece și două minute.
Apoi am trecut pe la patru
Dimineața din nou
Și animalul sta la fel visând.
M-am apropiat în cea mai mare liniște
Abia respirând,
Dimpotriva vântului, de pom,
Și l-am atins cu vârful degetului.
Dar... era de ghips.
TABACHERA
A fost odată o tabacheră care
Sculptată-a fost de Frederic cel mare
Din lemn de nuc, și tare satisfăcut
Era-mpăratul de lucrul lui făcut.
Un cariu de lemn veni năuc
După mirosul lemnului de nuc.
Tabachera începu a-i povesti de-ntreaga valoare
Ce-o avea-n istorie Frederic cel Mare.
Începu a-i povesti de împăratul generos…
Dar cariul începu să devină nervos
Și-i spuse în timp ce ronțăia lemnul de valoare:
”Ce-mi pasă mie de Frederic cel Mare”!
COMEDIANTUL
Un măscărici de primă mână
Mergea pe drum cam într-o rână.
Pasanții îl vedeau mergând,
La el toți ochii lor holbând!
Dar el tare se enervă
Acas´ femeia-și sugrumă.
Nu-n glumă, nici ca parodie
De parc-ar fi o comedie.
TE IUBESC
ATÂT DE MULT
Te iubesc atât de mult!
Nu aș ezita o clipă
Să-ți dau din soba mea, cu ziglă,
O țiglă.
Nu ți-am făcut nimica, zău
Dar vezi, acuma-mi pare rău.
Pe versantul căii ferate
Cresc două flori ciudate.
În fine – a trecut –
Dar va rămâne neuitat.
Călătoresc.
Tot ce durează a căzut,
mă liniștesc.
Timpul mutilează
Tot ce trăiește.
Un câine latră, ofensează
Întreaga liniște.
El nu știe ce spune.
Noi nu putem rămâne.
Eu zâmbesc.
Îmi pare firesc
Că sita are găuri de demult.
Te iubesc atât de mult.
BUMERANG
Un bumerang a fost cam ciung;
Și totuși el era cam lung.
Bumerangul a zburat amoc,
Dar nu s-a mai întors de loc,
Iar publicul așteaptă-n rang
Să se întoarc-un bumerang.
GEORG TRAKL 1887-1914
CAPITULAREA
NOPȚII
Asceto! Închide-mă în bezna ta, în cele
Stânci muntene, reci și albastre!
Roua de sânge curge dintre astre;
Crucea se-nalță-n licăriri de stele.
Violet rupsese guri, minciună
În cămăruța ruinată, rece;
Joc auriu mai râde și petrece,
Și ultimului clopot limba îi mai sună.
Nor de lună! Cad îndurerate
Sălbaticele fructe noaptea pe pământ
Și spațiu-ntreg devine un mormânt
Și vis se face brazda pe-nserate.
CORBII
Peste ungherul negru se grăbesc
Cu țipete la prânz corbii în zbor.
Umbra lor trece peste-o ciută-n zor.
Ursuzi din când în când se odihnesc.
Ce mult ei liniștea maro perturbă
În care-o glie se extaziază,
Ca o femeie ce presimte ce urmează
Și câteodată îi auzi cum se conturbă
Când un miros de hoit simt se agită,
Spre nord se-ndreaptă cârdul deodată
În zbor, ca un cortegiu, toți o gloată
Și tremurând de poftă se incită.
GRODEK
Seara-n tomnatice păduri răsună
Armele morții, întinsurile aurii
Și-albastrele lacuri, deasupra soarele
Sumbru se rostogolește; cuprinde noaptea
Muribunzilor luptători, sălbaticele plânsete
Ale gurilor zdrobite.
Dar liniștea-n adâncul văilor adună
Nori roșii în care mânios Dumnezeu sălășluiește
Ce sângele sie-și vărsă, a lunii răcoare;
Toate drumurile sfârșesc în neagră descompunere.
Sub ramurile aurii ale nopții și ale stelelor
Se clatină a umbrei Soră prin tăcuta dumbravă
Spre a saluta fantomele eroilor, capetele sângerânde;
Încet răsună prin trestii întunecatele flautele toamnei.
O mândru doliu! Voi de minereu altare
Flacăra fierbinte a duhului hrănește astăzi o cumplită
durere,
Nenăscuții nepoți.
CÂNTEC DE
NOAPTE
Lovește-mă durere! Rana-mi mocnește.
Chinul acesta îmi este finit!
Vezi din rana mea-nflorește
Plină de mister o stea în noapte!
Lovește-mă moarte! Sunt împlinit.
ȘOBOLANII
În curte lună de toamnă răsare ș-albește.
Fantastice umbre de pe streșini cad.
O liniște în geamul gol sălășluiește;
Răsar șobolanii încet și totul rad
Și fug șuierând încolo și încoace
Și-un groaznic iz le intră-n nări
Dup-un avort fugace,
Sub lunile fantomaticei vibrări
Se răfuiesc cuprinși de lăcomie
Și umple casele și șura
Ce pline sunt de grâu și bogăție.
Vânt înghețat, în beznă ura.
TĂCERE
Peste păduri licăre palidă olac
Luna ce ne cufundă-n vis,
Salcia de lângă negrul lac
Plânge în noapte cu glas stins -
Se frânge-o inimă - nestins
Valul ridică ceața din zăcere
Tăcere peste tot tăcere.
PAUL CELAN 1920-1970
CINE-ȘI SMULGE INIMA DIN PIEPT
Cine-și smulge inima din piept, trandafirul atinge.
a lui sunt petala și spinul,
lui îi servește lumina pe tipsie,
lui îi umple pocalul cu briză,
lui îi murmură a dragostei umbre.
Cine-n noapte-și smulge inima din piept și o
aruncă-n sus
acela nu greșește ținta,
acela aruncă cu pietre-n piatră,
aceluia-i sună-n orologiu sângele,
aceluia-i bate ceasul timpului în palmă;
se poate juca cu mingi mai frumoase
și poate vorbi de tine și de mine.
De acelaș autor: Christian W. Schenk
·
Strigătul
morților, Editura Labyrint București 1991, ISBN
973-607-012-3;
·
Testament, Editura Labyrint București 1991, ISBN
973-607-009-3;
·
Răstignirea
ultimului cuvânt, Editura
Doris București, 1992, ISBN
973-95562-2-1;
·
Lichtebbe
(Reflux de lumină), Verlag
Deutscher Autoren 1994, ISBN
3-88611-150-4;
·
Blinder
Spiegel (Oglinda oarbă), Edition
„L“ Loßburg 1994, ISBN
3980387135;
·
Semne,
gratii și simboluri,
Editura Dacia Cluj, ISBN
973-35-0477-7;
·
Mandala, Dionysos Verlag 1996, ISBN
3-9803871-3-5;
·
Două
anotimpuri, toamna, Editura
Helicon Timișoara 1997, ISBN
973-574-372-8;
·
Poezii/Gedichte
(Rumänisch/Deutsch), Cogito
Verlag Oradea 1997, ISBN
973-9064-71-X;
·
Vorbe
sugrumate-n aer , Editura
Cogito Oradea 1998, 2. Ed. II 1999, ISBN
973-9064-94-9;
·
Poeme
vechi și noi , Editura
Axa Botoșani 2000, ISBN
973-8034-14-0;
·
Elegii
Coloconeze, Editura Cronica (Iași) 2000, ISBN
973-9206-70-0;
·
55 Poezii (Ediție specială la aniversarea vârstei
de 55 de ani), editura Conta Piatra Neamț – 2006, ISBN
973-86530-0-2;
·
Suferind
tăcerea (Opera omnia), ed.
Tipo Moldova Iași – 2011, ISBN
978-973-168-492-5;
·
Ulița
copilăriei (ediție restrânsă, bibliofilă),
ed. Dionysos Boppard – 2013, ISBN
978-393-342-702-1,
Referențial: - 10:3933427030;
·
Mihai
Eminescu - Poezii/Gedichte, Junimea, Iași – 2017, (Eminesciana bibliofil), ISBN
978-973-37-2000-3;
·
Suferind
tăcerea (Rumänische
Gegenwartslyrik, dann 16), Independently published (21. Januar 2018) 2018, zweite Ausgabe, ISBN-10: 1976962943,
ISBN-13: 978-1976962943;
·
Paladinul - Poezii, Independently published,
Dionysos (Boppard) 2017, , L.Nr. 978/5/22/31894;
·
Wortwunde, Gedichte. Mit sechzehn Zeichnungen
von Kaja Grabowicz, (Lyrik), Verlag Pop (Ludwigsburg) 2018, ISBN-10: 3863561651, ISBN-13:
978-3863561659;
·
Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik,
Dionysos, Boppard, 2018, ISBN
9781977075666;
·
George
Bacovia - Blei
und andere Gedichte, Dionysos Boppard 2018, bod ISBN: 9783746024974;
·
SECHS
RUMÄNISCHE DICHTER: Ausgewählt
und übersetzt von Christian W. Schenk - (Ana
Blandiana, Ion
Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Marin
Mincu, Emil
Manu, Marin
Sorescu) - Dionysos
Independently published, Boppard, ISBN
978-1980320890
·
Georg
Trakl -
Versuri; traducere prefață și comentarii de Christian W. Schenk. - Notă asupra
ediției și note: Ioana Diaconescu, Editura Timpul 2019, ISBN
978-973-612-756-4 I.
·
Cele mai
frumoase balade germane de la Ludwig Uhland până la Ricarda
Huch, Editura „Cartea Românească“
București 1971;
·
Streiflicht
– Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina
piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români, Dionysos
Verlag 1994, ISBN
3980387119;
·
Dorin
Popa: Poesis - Elf
lyrische Miniaturen, Dionysos
Verlag 1996, ISBN
3980387100;
·
George
Vulturescu:
Augenlieder, Dionysos
Verlag 1996, ISBN
3980387143;
·
Lucian
Vasiliu: Tanz der
Monaden, Dionysos Verlag
1996, ISBN
3980387151;
·
Ștefan Augustin Doinaș: Geboren in Utopia, Dionysos Verlag 1996, ISBN
398038716X;
·
Marin
Sorescu: Die Leere
der Glocke, Dionysos Verlag 1997 und
2002, ISBN
3-933427-09-6;
·
Emil
Manu: Traum Stunde, Dionysos Verlag 1997, ISBN
3980387186;
·
Dorin
Popa: Niemand
versteht mich, Polirom
1998, 973-683-059-4;
·
Gellu
Dorian:
Niemandsinsel, Dionysos
Verlag 1998, ISBN
3933427002;
·
Valeriu
Stancu: Wortwunde, Dionysos
Verlag 1998, ISBN
3980387194;
·
Ana
Blandiana:
Sternenherbst, Dionysos
Verlag 1999 und 2002, ISBN
3-933427-08-8;
·
Mihail
Eminescu:
Sämtliche Gedichte, Dionysos
Verlag 2000, ISBN
3-933427-02-9;
·
Cassian Maria Spiridon: Über den Wald, Dionysos Verlag 2002, ISBN
3-933427-07-X;
·
Ion
Caraion: Ein Garten
ist in mir, Dionysos Verlag
2002, ISBN
3-933427-04-5;
·
Aura
Christi: Geflüster, Dionysos Verlag 2002, ISBN
3-933427-03-7;
·
Marin
Mincu: Drehung, Dionysos Verlag 2002, ISBN
3-933427-06-1;
·
Viorela
Codreanu Tiron: Fără titlu/Ohne Titel, Amanda edit, București 2011, ISBN
978-606-8041-39-1;
·
Mihai
Eminescu Poezii/Gedichte, Junimea, Iași – 2017, (Eminesciana bibliofil), ISBN
978-973-37-2000-3;
·
Valeriu Stancu: Wortwunde (Zweite Auflage), Dionysos 1999, 2002, 2018, ISBN-10:
1976963524, ISBN-13: 978-1976963520;
·
Cassian Maria Spiridon: Mit Gedanken und mit Bildern, Dionysos, Boppard 2018, ISBN
9781980240341
·
Marius
Chelaru: Die Ecke des
Bettlers, Gedichte/Poezii
(Rumänische Gegenwartslyrik, Band 21/2018), Dionysos, Boppard, ISBN-10: 1976962781, ISBN-13:
978-1976962783;
·
Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik,
Dionysos, Boppard, 2018, ISBN
9781977075666;
·
George
Bacovia - Blei
und andere Gedichte, Dionysos Boppard 2018, bod ISBN: 9783746024974;
·
Ioana
Diaconescu - Dafür
ist der Engel – Gedichte, Dionysos Boppard 2018, ISBN
9781980729198
·
Paulina Popa - Winter des Engels – Gedichte,
Dionysos Boppard 2018, ISBN
9781717888273
·
Varujan
Vosganian - Auf
unseren Spuren – Gedichte, Dionysos Boppard 2018, ISBN
9781983279218
·
Ion Cristofor - Am Rand der Kaffeetasse – Gedichte,
Dionysos Boppard 2018, ISBN
9781719860338
·
Balans– Versuri, Editura Dionysos, Boppard 2019,
ISBN: 978-17179-8118-4
În colaborare:
·
Rumänische
Dichter (Poeți români),
Romania Press, 1998, ISBN
973-97390-7-5 și Verl.
d. Zeitschr. für internat. Literatur LOG (Log-Buch 21) Viena, ISBN
3-900647-21-6
·
Einhundertelf
Rumänische Dichter (O sută
unsprezece poeți români), România Press, 2000, București
·
Rumänische
Dichter von Eminescu bis zur Gegenwart (Poeți români de la Eminescu până astăzi), România Press, 2001,
București 1. ISBN
9739969666, 2. ISBN
9789739969666
·
Abgenutzter
Engel: Zehn rumänische Dichter, Dionysos Verlag (mai 2004), 1. ISBN
3933427134, 2. ISBN
978-3933427137
Desigur, interesant doar pentru cei interesați. Pentru acele specii umane care se rarefiează pe an ce trece!
AntwortenLöschenCWS